Ca o seară fără martori,

Cu prune uscate pe masă

Și Pepsi amar, băut din memorie.

N-a fost colind, nici miros de copilărie,

Doar pereții, prea albi, prea reci,

Și gânduri grele, trase la indigo

Din ani care nu mai trec.

Am mâncat încet, ca pe o vină,

Fiecare prună – un rest de timp,

Și-am băut singurătatea cu paiul,

Ca să nu doară prea limp.

Dar jos, lângă mine, respira Andrei,

Cu somnul lui simplu și cald,

Un animal care nu cere explicații

Pentru golul din om, pentru ce n-am.

În ochii lui nu era Crăciun sau sfârșit,

Nici promisiuni, nici trecut,

Doar faptul că sunt aici, acum,

Și că asta e de-ajuns, tăcut.

Și poate că fericirea nu vine cu lumină,

Ci stă pe podea, lângă tine,

Într-un câine care te iubește

Fără să știe cât de singur ești mâine

 te-am atins înainte să știu ce-i liniștea,

când casa era un contur necolorat

și pământul — un gând care abia începea să respire.

erai acolo.

o idee de verticalitate,

un gest al solului către cer,

o tăcere în miniatură.

ți-am dat un nume nerostit

și ai devenit ritm.

ritmul tăcut al creșterii,

ecoul unei promisiuni neîntâmplate.

ai crescut ca o coloană între lumi.

nu în ani, ci în vibrații.

între solstiții și clopoței,

între umbre de păsări

și râsete pierdute în aer cald de decembrie.

ai devenit bradul.

nu un brad.

bradul meu.

dar nu ca posesiune,

ci ca ecou al unei singure îmbrățișări

care a ținut treisprezece ani.

în tine stă Crăciunul ca o respirație suspendată,

în tine stă întrebarea fără semn de întrebare:

„dacă ceva crește,

poate să moară?”

nu-mi răspunzi.

dar ramurile tale învârt timpul,

îl înfășoară în verde,

și-l trimit înapoi,

unde eu –

încă mai cresc pe lângă tine.

Ploaia cade în spirală, ca un gând care și-a pierdut sensul.
Pe trotuar, bălțile discută despre moartea frunzelor,
iar o frunză mare, portocalie, își scrie testamentul pe o canalizare caldă.

Un băiat iese din cabinetul de chirurgie maxilo-sinusală,
cu fața înfășurată în tăcere.
În nările lui plutește o lumină artificială —
bonus de la doctor, pentru zilele fără soare.

„Acum ești mai aerisit la suflet,” i-a spus chirurgul.
Dar sufletul îl doare exact între sinusul ridicat și speranța călduță.

Pe bancă, o psihologă fără umbrelă îl așteaptă.
Are o privire de cafea rece și o mapă plină de ploi.
„Ai venit la ședință?” îl întreabă.
„Nu. La viață,” zice el, strănutând un curcubeu anemic.

Se privesc.
Ea îi citește microexpresiile, el îi miroase tristețea proaspăt sterilizată.
„Spune-mi ce simți.”
„Simt că plouă în creier și că norii îmi fac terapie cognitivă.”
Ea notează atent, cu un pix care scuipă cerneală neagră pe un nor mic.

Un autobuz trece prin baltă, stropind amintirile.
Ea râde, dar râsul îi cade pe pantofi ca o pastilă efervescentă de regret.
„Mă tem că mă îndrăgostesc,” spune.
„De cine?”
„De pacient. De diagnostic. De absurd.”

Ploaia le face fișele să plutească —
un testament medical pentru sentimente inutile.
În timp ce el își ține sinusul cu o mână,
cu cealaltă îi oferă o frunză în formă de inimă fracturată.

Ea o pune la ureche, o ascultă:
„Se aude ceva.”
„Ce?”
„Probabil dragostea… sau lichidul de irigare post-operatorie.”

Și atunci ploaia tace brusc,
ca un psiholog care a înțeles prea târziu că e subiectul propriului caz.

Se-nalță luna peste-un cer de vată,
În casa tăcută, lumina e plată.
Sunt singur, dar nu chiar — el stă lângă mine,
Câinele meu, ce parcă presimte ce vine.

Pe masă — o pâine, un ou și-un pahar,
Dar simt o prezență venind de undeva, din afar’.
O umbră se mișcă, prin colțuri alunec,
Timpul oprește, clipele dure

El schelălăie-ncet, cu ochii-ntr-un loc,
Unde eu nu văd decât noapte și foc.
Dar știu, în tăcerea ce brusc s-a făcut,
Că pragul lumilor azi s-a bătut.

Aprind o lumânare — flacăra dansează,
Și simt că ceva, din trecut, mă veghează.
E Paștele, da — dar nu doar pământesc,
E noaptea când morții tăcuți se trezesc.

Și parcă din vis, dintr-un fum sidefat,
O mână străină îmi lasă un sfat:
„Nu ești niciodată cu totul pierdut,
Atâta timp cât iubirea-i în lut.”

Câinele-și linge lăbuța și tace,
Se-ntinde sub masa cu pașnică pace.
Și știu — n-am fost singur, nici clipa trecută,
Ci doar între lumi, cu poarta deschisă și mută.

Mi-ai pus pe masă un cerc de tăcere,
un inel răsturnat din promisiuni,
ca o eclipsă în miez de durere
ce cade din stele spre drumuri mai buni.

Nu ai rostit—nici foc, nici iertare—
doar aerul greu între noi a căzut,
iar mâna ta, albă, tăiată de soare,
s-a desprins de a mea cu un gest absolut.

Inelul? O rană ce-n palmă se-nchide,
o buclă din timp ce se-ncurcă-n destin,
o formă perfectă ce nu ne cuprinde—
un gând ce-a murit într-un aur străin.

Tu pleci. Eu rămân cu un gol care sună,
un cerc ce se rostogolește-napoi.
Pe deget mi-a rămas o amprentă nebună—
fără metal, dar cu urme de noi.

 

Un iepure nobil, cu joben și monoclu,
Se plimbă prin parc, elegant ca un soclu.
Din buzunar scoate un ceas de aur,
Și oftează: „Ah, viața e-un graur...”

Dar brusc, pe o foaie de ziar prăfuit,
Vede că-n oraș un concert s-a ivit.
„Metal și haos? Ce mod decadent!
Dar poate fi șic, dacă port un vestment.”

Așa că-și ia haina de catifea moale,
Cizme de lac, cravată, sandale.
Își ia și bastonul, ca un lord rafinat,
Și pleacă la rock, cu pas calculat.

Ajuns la intrare, primește priviri:
„Cine-i bătrânul cu gesturi subțiri?”
Dar iepurele, fără să fie vexat,
Intră-n mulțime, măreț, așezat.

Chitarele urlă, tobele bat,
Un bas zdruncină cerul înalt.
Dar iepurele stă, cu sprânceana sus,
Sorbind dintr-un ceai, cu un aer confuz.

Apoi, fără veste, își dă jos jobenul,
Își scutură blana și urlă refrenul!
Saltă pe scenă, în stil balerin,
Dă din mustăți ca un pur anarhin!

Publicul urlă, îl strigă pe nume,
„Iepurele nostru e zeu între lume!”
Dar el doar zâmbește, își pune jobenul,
Și pleacă, lăsând în spate refrenul.

Acum, pe o bancă, în parcul tăcut,
Iepurele sorbe din ceaiul plăcut.
„Un concert infernal, dar nu-i de uitat.
Poate mai merg... dar cu frac asortat.”

 

Treisprezece cămile dansează pe sârmă,
În deșertul verde-al unui vis de iarnă.
Un păianjen bătrân le numără pașii,
Dar uită să spună că azi poartă șoșoni de aramă.

Treisprezece stele cad în ocean,
Dar apa refuză să le înghită.
Un pește filosof citește un plan,
Despre cum să mănânce o minge gonflabilă.

Treisprezece ceasuri bat în același minut,
Dar timpul râde și fuge-napoi.
O bufniță strigă: „Nu are sens!”
Dar ecoul răspunde: „Nici tu nu ai!”

Treisprezece umbre joacă șah cu nimicul,
Regina-i o vulpe, nebunul – un corb.
Se ridică o ceață, se-nvârte pământul,
Și 13 râde... căci e doar un zvon.

 

Andrei, blănos și jucăuș,
Cu ochii calzi, frumosi, patrunsi
În lumea plină de iubire,
Unde mă aștepți fără știrire.

Când vin acasă, tu ești gata,
Cu coada-n vânt, cu inima toată,
Mă iei în brațe, mă privești,
Și parcă-n gând îmi șoptești:

„Eu sunt aici, mereu cu tine,
Orice ar fi, ne va fi bine!”
Și știu că-n ochii tăi senini,
Se-adăpostesc mii de lumini.

Te chem pe nume și tresari,
Îți place joaca-n zile mari,
Dar și când ploaia cade lin,
Tu stai lipit, blajin, divin.

Andrei, prieten minunat,
Ești vis, ești dor, ești suflet dat,
Și orice-ar fi, în zi sau seară,
Te voi iubi… mereu!Iti promit iara !

Femeile râd, căci nimic nu le-ncurcă
Pot face minuni din praf 

Sau din fusta cea mai scurtă.

Sunt magi în culori, sau sunt vise in oglindă,

Și chiar și absurdul 

Le mai tine un pic de mana

E absurd să fii și umbră,

să dansezi pe-un fir de gând,

dar femeia-i doar o mască

și absurdul un cuvânt.

 

În pădurea uitată de cer și de vreme,
un topor își visa rădăcina-n lemne.
Tăișul îi tremura de dorință,
în scoarță vedea o femeie fierbinte.

Iubea o buturugă cu inel de poveste,
ascunsă-n cercuri, uitată de peste
o sută de toamne și două furtuni,
șoapte de sevă prin vis îi pun.

"O, lemnule drag, de ce mă respingi?
Eu te mângâi cu margini aprinse de vânt!
Îți croiesc forme, te fac să exiști,
dar tu doar te-ascunzi și în somn mă împingi."

Dar lemnul plangea în crăpături mute,
știa că iubirea de fier e durută.
Că-n brațe de oțel se sfârșește-ntr-un plâns,
în rumeguș moale și-n scrum de răspuns.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu știe,
toporul suspină cu umbrele-n glie.
Iar luna-l privește cu ochi ruginiți,
poveste de dragoste între iubiți despărțiți.

 

Un tanc uriaș pe drum mergea,
Cu roți de oțel, dar voia să zboare cumva.
În fața lui, o gâscă stătea,
Cu ochii închiși, făcea yoga pe-o stea.

— “Oprește-te, gâscă, că eu nu-s ușor!
Dacă te calc, rămâi doar decor!”
Dar gâsca râse și spuse ștrengar:
— “Eu sunt din fum, sunt vis, sunt coșmar!”

Tancul oftă și se scărpină-n tun,
— “Am stat prea mult în soare, sunt confuz profund!”
Încercă să zboare, dar n-avea aripi,
Doar o țeavă ce scotea tunete mici.

Gâsca se ridică și zbârnâi din pene,
— “Hai la balet, să dansăm fără scheme!”
Tancul pe loc s-a blocat ca un zid,
În sufletul lui simțea un frigid.

Și uite așa, pe drum lăptos,
Un tanc și-o gâscă dansau armonios.
Un general privi și-și smulse mustața:
— “Asta-i trădare! Chemăm artileria-n piață!”

Dar tancul râdea, iar gâsca zbura,
Și în final, ce-a contat altcândva?
Căci logica, dragă, se rupe ușor,
Când tancul visează și gâsca-i actor.

Într-o noapte, pe-un pat de nori croșetați,
Un șarpe filosofic și-o lampă dansau dezbrăcați.
Ea lumina, el șoptea, într-o limbă extraterestră,
Iar salteaua gemea blând, ca o harpă sinistră.

Pe perete, un tablou cu o bufnuta în poziție tactică,
Îi privea cu dispreț și-un fior de nostalgie didactică.
– „Ce e pasiunea?” – șuieră șarpele, răsucindu-se-n pântec.
– „E când intri și ieși ca un tren într-un tunel poetic.”

Lampă râse electric, pâlpâind ca un orgasm cu bec,
Iar luna, geloasă, se făcu portocalie de necaz și de defect.
Pe jos, o linguriță tremura într-un ritm epileptic,
În timp ce patul își recita poezia erotică-n metric.

Dimineața, totul părea doar un vis cu miros de tămâie,
Doar șarpele zâmbea lung, cu un aer de „eu știu ce-a fost, nu-i o rușine.”
Iar lampa, obosită, clipea într-un ritm de tangou,
În timp ce soarele ofteza: „Ah, voi, păcătoșilor de neon!”

Pe-o șosea din marmeladă,
Zboară-o biată motocicleată,
Cu un far din ciocolată
Și un claxon din caffe latte

Riderul e un flamingo,
Cu casca trasă până-n cioc,
Pantaloni din macrameu
Și-un motor ce scoate… foc!

Roțile sunt gogonele,
Iar ghidonul – un castravete,
Când accelerează tare,
Lasă-n urmă doar confete.

Trece printr-un nor de frișcă,
Face drifturi în compot,
Se salută c-un melc ninja
Ce conduce idiot.

Dar la curbă… vai de stele!
Pune frâna prea din scurt,
Și se-mpiedică de-o balenă
Care merge in mare lene

Motocicleta? O, săraca!
Se ridică și oftează,
Face-un flick flack printre nori
Și-ntr-o cafea se așează.

Așa se-ncheie aventura,
Un drum nebun și parfumat,
Motocicleta sforăie dulce,
Într-un espresso… ciocolatat.

În patul moale, de catifea,
Măslinul șoptește: „E vremea mea...”
Îți alunec pe piele cu ulei divin,
Te prefaci că dormi, dar știi ce devin.

Mă strâng cearșafurile ca o îmbrățișare,
Dar perna oftează – „Of, ce eroare!”
Un nor din tavan cade în delir,
Ne scutură stelele... Prea mult elixir.

Îți șoptesc versuri în urechea stângă,
Dar tu muști din fruct, iar eu strig: „Ajungă!”
N-am venit să fiu o gustare ușoară,
Ci umbra sălbatică de sub vioară.

Pianul dansează, perdeaua suspină,
Iar noi ne rostogolim prin lumină.
Deodată, iubirea ne dă în judecată—
Se-ascunde sub pat și-și ia avocată.

Măslinul a obosit, cade pe jos,
Mă uit la tine și zic ofticos:
„Ne-am iubit ca-ntr-un vis de poet amețit...
Dar acum, să mă storc într-un sos liniștit?”

Într-o zi cu ploaie verde,
M-am trezit că-s plin de fiere,
Și-am decis, fără vreo perdea,
Să fiu rău! Da’ rău așa!

Am furat un nor de cer,
L-am pictat cu negru sterp,
L-am vândut pe-un pumn de sare
Și-am stricat marea-n zare.

Am băut cafea cu ură,
Am mâncat doar supă sură,
Am strivit o stea sub toc
Și-am râs tare, ca un foc!

Am pus mierii gust de ceapă,
Am lipit doi munti cu tapă,
Am urlat la-un câine mut
Doar să văd de s-a temut.

Am făcut un pact cu vântul
Să răstoarne tot pământul,
Să se joace cu copacii,
Să le prindă frunza-n craci!

Dar când m-am privit în baltă,
Am văzut o față altă—
Răutatea m-a-nghițit,
Și de mine… am fugit!

Te-am iubit cum arde cerul
În amurgul său târziu,
Ca o stea ce-și lasă gerul
Într-un suflet prea pustiu.

M-ai chemat pe nume dulce,
Mi-ai fost vis și răsărit,
Dar iubirea ta se duce
Ca un val prea rătăcit

Mâinile-mi sunt pline, goale,
De atingeri ce-au fost ieri,
Și în suflet cresc petale
Din dureri și primăveri.

Ai fost foc și alinare,
Ai fost umbră și cuvânt,
Acum ești doar o visare
Ce mă doare pe pământ.

 pe marginea timpului curgeau lumini

 spargand oglinda uitarii

un cer fara margini in scutura gandul

peste tacutele colturi

 ale serii.

respira culorile viselor stinse

in umbre de aur si praf de cuvant

cand moartea se joaca prin plete de vant

si cerne iluzii pe-al vietii pamant 

un val fara nume atinge tacerea

se-ascunde sub pleoapa un dor nefiresc

iar timpul isi pierde conturul in mine

un joc nesfrasit

absurd

si ceresc

 

Un tanc uriaș pe drum mergea,
Cu roți de oțel, dar voia să zboare cumva.
În fața lui, o gâscă stătea,
Cu ochii închiși, făcea yoga pe-o stea.

— “Oprește-te, gâscă, că eu nu-s ușor!
Dacă te calc, rămâi doar decor!”
Dar gâsca râse și spuse ștrengar:
— “Eu sunt din fum, sunt vis, sunt coșmar!”

Tancul oftă și se scărpină-n tun,
— “Am stat prea mult în soare, sunt confuz profund!”
Încercă să zboare, dar n-avea aripi,
Doar o țeavă ce scotea tunete mici.

Gâsca se ridică și zbârnâi din pene,
— “Hai la balet, să dansăm fără scheme!”
Tancul pe loc s-a blocat ca un zid,
În sufletul lui simțea un frigid.

Și uite așa, pe drum lăptos,
Un tanc și-o gâscă dansau armonios.
Un general privi și-și smulse mustața:
— “Asta-i trădare! Chemăm artileria-n piață!”

Dar tancul râdea, iar gâsca zbura,
Și în final, ce-a contat altcândva?
Căci logica, dragă, se rupe ușor,
Când tancul visează și gâsca-i actor.