Mi-ai pus pe masă un cerc de tăcere,
un inel răsturnat din promisiuni,
ca o eclipsă în miez de durere
ce cade din stele spre drumuri mai buni.

Nu ai rostit—nici foc, nici iertare—
doar aerul greu între noi a căzut,
iar mâna ta, albă, tăiată de soare,
s-a desprins de a mea cu un gest absolut.

Inelul? O rană ce-n palmă se-nchide,
o buclă din timp ce se-ncurcă-n destin,
o formă perfectă ce nu ne cuprinde—
un gând ce-a murit într-un aur străin.

Tu pleci. Eu rămân cu un gol care sună,
un cerc ce se rostogolește-napoi.
Pe deget mi-a rămas o amprentă nebună—
fără metal, dar cu urme de noi.