Mie-mi vor rămâne mereu zilele de plumb, chiar dacă voi încerca să zbor pe picioarele mele. În cele mai amarnice abandonuri, voi râde doar ca să-mi țin sufletul măcinat ascuns, ca nu cumva inima să-l știe și să-l înghită din greșeală. Apoi, cu o falsă cadență, voi spera că în tot întunericul meu aprins vor curge mereu rânduri. Când voi muri voi avea atâtea rânduri că oamenii se vor întreba dacă am respirat cuvinte. Ele m-au respirat pe mine. Mă respiră atât de animalic, încât astăzi mi-am dat seama că îmi curg cuvinte pe nas în două cu sânge și îmi place până la paroxism. Tristețea aceasta râvnește la sufletul meu, dar numai în ea și-n negru pot străbate cele mai incestuoase cotloane ale firii și ale lumii. N-aș regreta niciodată să mor sau să mă nasc din nou. Nu se ascunde oare viața în bălțile pline de cadavrele mele?