Nu a rămas nimic aici.

Unii oameni sunt doar carne.
Alții, de tinichea, cumpără pungi de plastic, bag capul în ele și strigă și plâng, până punga plesnește și un puhoi de tablă, sârmă, haine, ziduri, copiii, bucăți de femei, străzi, tei și felinare le cuprinde colțurile gurii, aleargă pe piept la vale și le îneacă genunchii.
Eu voi pleca la noapte.
 Am lăsat un bilet pe dormeză: Dacă vezi timpul, spune-i, te rog, că oamenii de aici nu-l mai vor.

Nu sunt un laș. Cel puțin nu unul cu experiență. Nu sunt nici dobitoc. Plec și-mi dau drumul în mine însumi. Mă uit. Uit și tot ce-am trăit până acum. Pe ușa de la intrare am observat două urme slinoase. Un nenorocit s-a ținut de ziduri să ajungă la etajul zece, să-și dea drumul în gol. Numai că acest gol l-a umplut până jos și l-a făcut să salte ca o minge. Rămas întreg, buimac și plâns, s-a strâns de pe jos și s-a dus, cumințit crede el, acasă. Nu mai pot sta aici. Furtuna aceasta mă sapă. Lumea aceasta mă distruge. 
Oamenii care au mai rămas mă sperie.
Mi-e frică. În fond, nu prea am unde să mă duc. Până voi ști, voi sta pe canapea. Mă voi îmbrăca gros și mă voi înveli bine. Dacă voi muri și nu voi reuși să plec, am să mai las un bilet: Lumea a fost invadată în zorii unei dimineți. Au căzut capete dintre cele mai cultivate ale ținutului. Rând pe rând. Am rezistat cât am putut. Putrezeau toate și bucăți din oameni fugeau, lăsându-i doar cu oasele în bătaia vântului. 
Am scris totul pe asezate, căci nimeni nu a mai făcut nimic.
 Nu stiu dacă e important, dar a mai rezistat cineva cu mine.