Un iepure nobil, cu joben și monoclu,
Se plimbă prin parc, elegant ca un soclu.
Din buzunar scoate un ceas de aur,
Și oftează: „Ah, viața e-un graur...”

Dar brusc, pe o foaie de ziar prăfuit,
Vede că-n oraș un concert s-a ivit.
„Metal și haos? Ce mod decadent!
Dar poate fi șic, dacă port un vestment.”

Așa că-și ia haina de catifea moale,
Cizme de lac, cravată, sandale.
Își ia și bastonul, ca un lord rafinat,
Și pleacă la rock, cu pas calculat.

Ajuns la intrare, primește priviri:
„Cine-i bătrânul cu gesturi subțiri?”
Dar iepurele, fără să fie vexat,
Intră-n mulțime, măreț, așezat.

Chitarele urlă, tobele bat,
Un bas zdruncină cerul înalt.
Dar iepurele stă, cu sprânceana sus,
Sorbind dintr-un ceai, cu un aer confuz.

Apoi, fără veste, își dă jos jobenul,
Își scutură blana și urlă refrenul!
Saltă pe scenă, în stil balerin,
Dă din mustăți ca un pur anarhin!

Publicul urlă, îl strigă pe nume,
„Iepurele nostru e zeu între lume!”
Dar el doar zâmbește, își pune jobenul,
Și pleacă, lăsând în spate refrenul.

Acum, pe o bancă, în parcul tăcut,
Iepurele sorbe din ceaiul plăcut.
„Un concert infernal, dar nu-i de uitat.
Poate mai merg... dar cu frac asortat.”