Se-nalță luna peste-un cer de vată,
În casa tăcută, lumina e plată.
Sunt singur, dar nu chiar — el stă lângă mine,
Câinele meu, ce parcă presimte ce vine.

Pe masă — o pâine, un ou și-un pahar,
Dar simt o prezență venind de undeva, din afar’.
O umbră se mișcă, prin colțuri alunec,
Timpul oprește, clipele dure

El schelălăie-ncet, cu ochii-ntr-un loc,
Unde eu nu văd decât noapte și foc.
Dar știu, în tăcerea ce brusc s-a făcut,
Că pragul lumilor azi s-a bătut.

Aprind o lumânare — flacăra dansează,
Și simt că ceva, din trecut, mă veghează.
E Paștele, da — dar nu doar pământesc,
E noaptea când morții tăcuți se trezesc.

Și parcă din vis, dintr-un fum sidefat,
O mână străină îmi lasă un sfat:
„Nu ești niciodată cu totul pierdut,
Atâta timp cât iubirea-i în lut.”

Câinele-și linge lăbuța și tace,
Se-ntinde sub masa cu pașnică pace.
Și știu — n-am fost singur, nici clipa trecută,
Ci doar între lumi, cu poarta deschisă și mută.