Ploaia cade în spirală, ca un gând care și-a pierdut sensul.
Pe trotuar, bălțile discută despre moartea frunzelor,
iar o frunză mare, portocalie, își scrie testamentul pe o canalizare caldă.

Un băiat iese din cabinetul de chirurgie maxilo-sinusală,
cu fața înfășurată în tăcere.
În nările lui plutește o lumină artificială —
bonus de la doctor, pentru zilele fără soare.

„Acum ești mai aerisit la suflet,” i-a spus chirurgul.
Dar sufletul îl doare exact între sinusul ridicat și speranța călduță.

Pe bancă, o psihologă fără umbrelă îl așteaptă.
Are o privire de cafea rece și o mapă plină de ploi.
„Ai venit la ședință?” îl întreabă.
„Nu. La viață,” zice el, strănutând un curcubeu anemic.

Se privesc.
Ea îi citește microexpresiile, el îi miroase tristețea proaspăt sterilizată.
„Spune-mi ce simți.”
„Simt că plouă în creier și că norii îmi fac terapie cognitivă.”
Ea notează atent, cu un pix care scuipă cerneală neagră pe un nor mic.

Un autobuz trece prin baltă, stropind amintirile.
Ea râde, dar râsul îi cade pe pantofi ca o pastilă efervescentă de regret.
„Mă tem că mă îndrăgostesc,” spune.
„De cine?”
„De pacient. De diagnostic. De absurd.”

Ploaia le face fișele să plutească —
un testament medical pentru sentimente inutile.
În timp ce el își ține sinusul cu o mână,
cu cealaltă îi oferă o frunză în formă de inimă fracturată.

Ea o pune la ureche, o ascultă:
„Se aude ceva.”
„Ce?”
„Probabil dragostea… sau lichidul de irigare post-operatorie.”

Și atunci ploaia tace brusc,
ca un psiholog care a înțeles prea târziu că e subiectul propriului caz.