În patul moale, de catifea,
Măslinul șoptește: „E vremea mea...”
Îți alunec pe piele cu ulei divin,
Te prefaci că dormi, dar știi ce devin.

Mă strâng cearșafurile ca o îmbrățișare,
Dar perna oftează – „Of, ce eroare!”
Un nor din tavan cade în delir,
Ne scutură stelele... Prea mult elixir.

Îți șoptesc versuri în urechea stângă,
Dar tu muști din fruct, iar eu strig: „Ajungă!”
N-am venit să fiu o gustare ușoară,
Ci umbra sălbatică de sub vioară.

Pianul dansează, perdeaua suspină,
Iar noi ne rostogolim prin lumină.
Deodată, iubirea ne dă în judecată—
Se-ascunde sub pat și-și ia avocată.

Măslinul a obosit, cade pe jos,
Mă uit la tine și zic ofticos:
„Ne-am iubit ca-ntr-un vis de poet amețit...
Dar acum, să mă storc într-un sos liniștit?”