În pădurea uitată de cer și de vreme,
un topor își visa rădăcina-n lemne.
Tăișul îi tremura de dorință,
în scoarță vedea o femeie fierbinte.

Iubea o buturugă cu inel de poveste,
ascunsă-n cercuri, uitată de peste
o sută de toamne și două furtuni,
șoapte de sevă prin vis îi pun.

"O, lemnule drag, de ce mă respingi?
Eu te mângâi cu margini aprinse de vânt!
Îți croiesc forme, te fac să exiști,
dar tu doar te-ascunzi și în somn mă împingi."

Dar lemnul plangea în crăpături mute,
știa că iubirea de fier e durută.
Că-n brațe de oțel se sfârșește-ntr-un plâns,
în rumeguș moale și-n scrum de răspuns.

Și totuși, în noapte, când nimeni nu știe,
toporul suspină cu umbrele-n glie.
Iar luna-l privește cu ochi ruginiți,
poveste de dragoste între iubiți despărțiți.