te-am atins înainte să știu ce-i liniștea,

când casa era un contur necolorat

și pământul — un gând care abia începea să respire.

erai acolo.

o idee de verticalitate,

un gest al solului către cer,

o tăcere în miniatură.

ți-am dat un nume nerostit

și ai devenit ritm.

ritmul tăcut al creșterii,

ecoul unei promisiuni neîntâmplate.

ai crescut ca o coloană între lumi.

nu în ani, ci în vibrații.

între solstiții și clopoței,

între umbre de păsări

și râsete pierdute în aer cald de decembrie.

ai devenit bradul.

nu un brad.

bradul meu.

dar nu ca posesiune,

ci ca ecou al unei singure îmbrățișări

care a ținut treisprezece ani.

în tine stă Crăciunul ca o respirație suspendată,

în tine stă întrebarea fără semn de întrebare:

„dacă ceva crește,

poate să moară?”

nu-mi răspunzi.

dar ramurile tale învârt timpul,

îl înfășoară în verde,

și-l trimit înapoi,

unde eu –

încă mai cresc pe lângă tine.