Ca o seară fără martori,

Cu prune uscate pe masă

Și Pepsi amar, băut din memorie.

N-a fost colind, nici miros de copilărie,

Doar pereții, prea albi, prea reci,

Și gânduri grele, trase la indigo

Din ani care nu mai trec.

Am mâncat încet, ca pe o vină,

Fiecare prună – un rest de timp,

Și-am băut singurătatea cu paiul,

Ca să nu doară prea limp.

Dar jos, lângă mine, respira Andrei,

Cu somnul lui simplu și cald,

Un animal care nu cere explicații

Pentru golul din om, pentru ce n-am.

În ochii lui nu era Crăciun sau sfârșit,

Nici promisiuni, nici trecut,

Doar faptul că sunt aici, acum,

Și că asta e de-ajuns, tăcut.

Și poate că fericirea nu vine cu lumină,

Ci stă pe podea, lângă tine,

Într-un câine care te iubește

Fără să știe cât de singur ești mâine

 te-am atins înainte să știu ce-i liniștea,

când casa era un contur necolorat

și pământul — un gând care abia începea să respire.

erai acolo.

o idee de verticalitate,

un gest al solului către cer,

o tăcere în miniatură.

ți-am dat un nume nerostit

și ai devenit ritm.

ritmul tăcut al creșterii,

ecoul unei promisiuni neîntâmplate.

ai crescut ca o coloană între lumi.

nu în ani, ci în vibrații.

între solstiții și clopoței,

între umbre de păsări

și râsete pierdute în aer cald de decembrie.

ai devenit bradul.

nu un brad.

bradul meu.

dar nu ca posesiune,

ci ca ecou al unei singure îmbrățișări

care a ținut treisprezece ani.

în tine stă Crăciunul ca o respirație suspendată,

în tine stă întrebarea fără semn de întrebare:

„dacă ceva crește,

poate să moară?”

nu-mi răspunzi.

dar ramurile tale învârt timpul,

îl înfășoară în verde,

și-l trimit înapoi,

unde eu –

încă mai cresc pe lângă tine.

Ploaia cade în spirală, ca un gând care și-a pierdut sensul.
Pe trotuar, bălțile discută despre moartea frunzelor,
iar o frunză mare, portocalie, își scrie testamentul pe o canalizare caldă.

Un băiat iese din cabinetul de chirurgie maxilo-sinusală,
cu fața înfășurată în tăcere.
În nările lui plutește o lumină artificială —
bonus de la doctor, pentru zilele fără soare.

„Acum ești mai aerisit la suflet,” i-a spus chirurgul.
Dar sufletul îl doare exact între sinusul ridicat și speranța călduță.

Pe bancă, o psihologă fără umbrelă îl așteaptă.
Are o privire de cafea rece și o mapă plină de ploi.
„Ai venit la ședință?” îl întreabă.
„Nu. La viață,” zice el, strănutând un curcubeu anemic.

Se privesc.
Ea îi citește microexpresiile, el îi miroase tristețea proaspăt sterilizată.
„Spune-mi ce simți.”
„Simt că plouă în creier și că norii îmi fac terapie cognitivă.”
Ea notează atent, cu un pix care scuipă cerneală neagră pe un nor mic.

Un autobuz trece prin baltă, stropind amintirile.
Ea râde, dar râsul îi cade pe pantofi ca o pastilă efervescentă de regret.
„Mă tem că mă îndrăgostesc,” spune.
„De cine?”
„De pacient. De diagnostic. De absurd.”

Ploaia le face fișele să plutească —
un testament medical pentru sentimente inutile.
În timp ce el își ține sinusul cu o mână,
cu cealaltă îi oferă o frunză în formă de inimă fracturată.

Ea o pune la ureche, o ascultă:
„Se aude ceva.”
„Ce?”
„Probabil dragostea… sau lichidul de irigare post-operatorie.”

Și atunci ploaia tace brusc,
ca un psiholog care a înțeles prea târziu că e subiectul propriului caz.

Se-nalță luna peste-un cer de vată,
În casa tăcută, lumina e plată.
Sunt singur, dar nu chiar — el stă lângă mine,
Câinele meu, ce parcă presimte ce vine.

Pe masă — o pâine, un ou și-un pahar,
Dar simt o prezență venind de undeva, din afar’.
O umbră se mișcă, prin colțuri alunec,
Timpul oprește, clipele dure

El schelălăie-ncet, cu ochii-ntr-un loc,
Unde eu nu văd decât noapte și foc.
Dar știu, în tăcerea ce brusc s-a făcut,
Că pragul lumilor azi s-a bătut.

Aprind o lumânare — flacăra dansează,
Și simt că ceva, din trecut, mă veghează.
E Paștele, da — dar nu doar pământesc,
E noaptea când morții tăcuți se trezesc.

Și parcă din vis, dintr-un fum sidefat,
O mână străină îmi lasă un sfat:
„Nu ești niciodată cu totul pierdut,
Atâta timp cât iubirea-i în lut.”

Câinele-și linge lăbuța și tace,
Se-ntinde sub masa cu pașnică pace.
Și știu — n-am fost singur, nici clipa trecută,
Ci doar între lumi, cu poarta deschisă și mută.

Mi-ai pus pe masă un cerc de tăcere,
un inel răsturnat din promisiuni,
ca o eclipsă în miez de durere
ce cade din stele spre drumuri mai buni.

Nu ai rostit—nici foc, nici iertare—
doar aerul greu între noi a căzut,
iar mâna ta, albă, tăiată de soare,
s-a desprins de a mea cu un gest absolut.

Inelul? O rană ce-n palmă se-nchide,
o buclă din timp ce se-ncurcă-n destin,
o formă perfectă ce nu ne cuprinde—
un gând ce-a murit într-un aur străin.

Tu pleci. Eu rămân cu un gol care sună,
un cerc ce se rostogolește-napoi.
Pe deget mi-a rămas o amprentă nebună—
fără metal, dar cu urme de noi.