Un parc plin de oameni  intr-o zi de iarna dar cu soare afara .  Si multi caini.  Si o insula. Si un suflet. Da.. tot de caine ..Toti se plimbau relativ cuminti, in regulile vietii, societatii, parcului.. intr-un fel de sir indian .. si cainii si oamenii. Cand deodata ...

Sufletul de caine .. lasa tot si toate si sare in apa rece !!. si inoata!! si se intoarce!! .. si se urca iarasi pe uscat si mai sare o data in apa!! . toti il priveau . si oameni si caini .. pe sufletul de caine care era alltfel decat toti. Si nu lui isi daruia bucuria de asta data ci tuturor celor ce aveau limite . "E apa . E rece. e februarie ... totusi .. ne udam .. daca racim .." Doar el nu gandise nimic din toate astea. El vroia doar zambetul celor sin jur si poate .. ca ne invata sa fim in fiecare secunda . Ca nu trebuie sa asteptam vara ca sa ne bucuram, ca nu trebuie sa fie vineri ca sa zambesti,  ca a fi  curat si uscat si .. cald nu e totuna cu a fi fericit . Ca zona de confort trebuie sa fie a sufletului si nu a tot ce este material. Ca orice se poate ..oriunde, oricat si oricum.


Si daca nu am invatat nici acum, Neo, de la tine, sa ma ierti ca nu pot fi atat de bun precum un caine.

Cu drag,
un fel de om.