- Lasă-mă să-ţi spun...
- Spune.
- Te-am visat.
- Banal.
- Da, dar dacă îţi spun cum te-am visat...
- Spune.
- Aveai un fel de aripi.
- Ei, draci, banal.
- Da, dar dacă-ţi spun ce fel de aripi...
- Spune.
- Albastre.
- Dacă erau galbene crezi că mi se schimba cu ceva viaţa?
- Da.
- I-auzi! De ce, mă rog?
- Pentru că nu ţi-am spus ce fel de albastru era.
- Ei, spune, na!
- Era un albastru incomplet.
- Cum adică?
- Uite-aşa, aveai aripi de un albastru incomplet, ce nu-nţelegi? Şi partea interesantă abia acum vine!
- Ce-ar mai putea fi interesant?
- Ce făceai cu aripile de un albastru incomplet?
- Bănuiesc că... zburam.
- Păi asta e: nu zburai...
- Ei, nu zburam şi gata, care-i problema?
- Nu e, dar eu ţi-am spus.
- Şi... de ce nu zburam, mă rog?
- Pentru că incompletul albastrului de pe aripile tale te trăgea în jos, ca plumbul. E simplu.
- Şi ce-am făcut?
- A, deci îţi pasă!
- Nu... adică, mă rog, e doar un vis.
- Visul meu.
- Dacă tot m-ai visat...
- Plângeai.
- Cam mioritic mod de manifestare.
- Da, dar nu ştii cum plângeai.
- Spune.
- Cu lacrimi albastre.
- Cum vine asta?
- Problema e că lacrimile tale se scurgeau în pământ.
- Şi ce dacă?
- Cum şi ce dacă? Dacă nu s-ar fi scurs în pământ ai fi avut o şansă.
- Ce şansă?
- Să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să îţi iei zborul
- Aşa e, cam ai dreptate. Totuşi, de ce se scurgeau în pământ?
- A, să înţeleg că-ţi pasă...
- La naiba, nu-mi pasă, e doar un vis. Dar sunt curios.
- Ştii ce se spune despre curiozitatea necontrolată?
- Habar n-am.
- Hai, măi, proverbul cu pisica...
- Nu-mi plac pisicile.
- De ce?
- Vor să controleze.
- Şi ce e rău în asta? Cineva trebuie să o facă!
- Da, dar nu pisicile.
- Deci, lacrimile tale se scurgeau în pământ pentru că erai în mijlocul deşertului.
- Ce căutam acolo?
- Pur şi simplu acolo erai în visul meu. Dar nu era orice fel de deşert.
- Adică?
- Era un deşert plin de blocuri, maşini, stâlpi de telegraf şi coşuri de gunoi.
- Hai, lasă-mă! Păi şi de ce era deşert?
- Nu erau oameni.
- Dar unde erau oamenii?
- Muriseră, plecaseră, ce ştiu eu?
- Şi?
- Şi tu plângeai, cu lacrimi albastre, în mijlocul acestui deşert, incapabil să întinzi pur şi simplu mâna, să colectezi lacrimile, să-ţi completezi albastrul de pe aripi şi să-ţi iei odată zborul din deşert şi din visul meu.
- Coşmar de-a dreptul!
- Nu neapărat.
- Eram disperat, blocat, îngrozit...
- Cam aşa ceva.
- Resemnat.
- N-aş spune aşa.
- Şi cum s-a terminat?
- Ce?
- Visul tău!
- A, nu ştiu.
- Cum adică nu ştii?
- De ce te interesează?
- Eşti nebun, cum să nu mă intereseze? Aveam aripi de un albastru incomplet, plângeam în mijlocul unui deşert şi tu crezi vreo secundă că ar putea să nu mă intereseze?
- Da.
- Incredibil. Dă-mi visul tău!
- Nu, asta nu.
- Hai, dă-mi-l! Ţi-l cumpăr, cît vrei pe el?
- Nu-l vând, zău, nu fii absurd...
- Îţi dau sentimentul meu de nostalgie în schimbul visului.
- Eşti nebun, ce să fac cu nostalgiile tale?
- Habar n-am, mie nu-mi mai trebuie, vreau visul tău.
- Nu, zău, fii serios, n-ai nici o şansă, l-am pus deja în calendarul cu vise.
- Nici măcar nu ştii cum s-a terminat, cum ai putut să-l pui în calendar?
- De ce-ar fi trebuit să-mi pese?
- Aşa, e visul tău, măcar de curiozitate.
- N-am fost curios.
- Atunci de ce mi-ai povestit despre visul tău?
- Credeam că vrei să ştii.
- Păi nu vroiam. Adică am vrut, dacă-mi spuneai cum s-a terminat... E absurd să mă laşi plângând, în mijlocul deşertului. Apropo...
- Să nu mă-ntrebi despre ziduri.
- Ce ziduri?
- Zidurile deşertului.
- Avea ziduri?
- Înalte. Foarte înalte. Şi întoarse spre interior. Nu puteai să ieşi. Şi n-avea nici o poartă.
- Deci trebuia să zbor.
- Ar cam fi trebuit...
- Măcar spune-mi dacă am reuşit.
- Ce?
- Să folosesc aripile. Să zbor!!!
- Nu mai ştiu, zău, nu-ţi schimbă cu nimic viaţa dacă ai zburat sau nu în visul meu...
- Bine, uite, îţi dau inima mea. Dă-mi visul!
- Ohohohoooo! Asta da ofertă! Eşti sigur?
- Absolut.
- În regulă, uite calendarul, ia-l de aici. Dă-mi inima!
- Mulţumesc. Uite şi inima.
- Bun schimb, în definitiv... Dar ce s-a-ntâmplat?
- Aaaaa...
- Ai păţit ceva?
- Visul tău...
- Ce-i cu el?
- Am zburat!
- Bravo, te felicit! Ştiam eu că eşti un ambiţios!
- Da, dar nu ştii cum.
- Cum?
- Incredibil!
- Cum? Spune!
- In-cre-di-bil!
- Spune odată, m-ai făcut curios!
- Nu-ţi spun, nici tu nu mi-ai spus!
- Păi eu nu mai ştiam.
- Nu-i nimic, nu vei şti în continuare, nu-ţi va schimba cu nimic viaţa.
- Dar vreau!
- Nţ.
- Bine, ia-ţi inima înapoi şi spune-mi!
- Asta da ofertă, mulţumesc!
- Hai, spune mai repede!
- N-ai să crezi, dar a fost un fel de sinucidere.
- Ai spus că ai zburat!
- Lacrimile mele se scurgeau în pământ. Din pământ au crescut ţepi uriaşi. Ţepii mi-au pătruns inima. Din inimă a început să curgă albastru. Albastrul mi s-a scurs pe aripi si astfel aripile mele şi-au completat albastrul. Şi am putut să zbor.
- Ciudat.
- Ce e ciudat?
- Inima ta nu părea albastră.
- Era un vis, îţi aminteşti?
- Desigur. Dar... iartă-mă că-ţi spun, acum cinci minute, când mi-ai dat-o... inima ta avea cicatrice.
- Se prea poate, toate inimile au!

- Cicatrice albastre ???

mi-am pus inima într-un colț al sufletului tău
când am mai trecut pe la tine.. sufletul iti era plin de inimi.

a mea nici nu se mai cunostea
am luat-o si am aruncat-o in drum
acum imi spui că te doare coltul sufletului
 
..dar ce as putea face eu cand inima mea a murit pe drumuri de dorul tău...caznindu-se să fie frumoasa ca inimile multe din sufletul tău.

Nu a rămas nimic aici.

Unii oameni sunt doar carne.
Alții, de tinichea, cumpără pungi de plastic, bag capul în ele și strigă și plâng, până punga plesnește și un puhoi de tablă, sârmă, haine, ziduri, copiii, bucăți de femei, străzi, tei și felinare le cuprinde colțurile gurii, aleargă pe piept la vale și le îneacă genunchii.
Eu voi pleca la noapte.
 Am lăsat un bilet pe dormeză: Dacă vezi timpul, spune-i, te rog, că oamenii de aici nu-l mai vor.

Nu sunt un laș. Cel puțin nu unul cu experiență. Nu sunt nici dobitoc. Plec și-mi dau drumul în mine însumi. Mă uit. Uit și tot ce-am trăit până acum. Pe ușa de la intrare am observat două urme slinoase. Un nenorocit s-a ținut de ziduri să ajungă la etajul zece, să-și dea drumul în gol. Numai că acest gol l-a umplut până jos și l-a făcut să salte ca o minge. Rămas întreg, buimac și plâns, s-a strâns de pe jos și s-a dus, cumințit crede el, acasă. Nu mai pot sta aici. Furtuna aceasta mă sapă. Lumea aceasta mă distruge. 
Oamenii care au mai rămas mă sperie.
Mi-e frică. În fond, nu prea am unde să mă duc. Până voi ști, voi sta pe canapea. Mă voi îmbrăca gros și mă voi înveli bine. Dacă voi muri și nu voi reuși să plec, am să mai las un bilet: Lumea a fost invadată în zorii unei dimineți. Au căzut capete dintre cele mai cultivate ale ținutului. Rând pe rând. Am rezistat cât am putut. Putrezeau toate și bucăți din oameni fugeau, lăsându-i doar cu oasele în bătaia vântului. 
Am scris totul pe asezate, căci nimeni nu a mai făcut nimic.
 Nu stiu dacă e important, dar a mai rezistat cineva cu mine.

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Bolnavi unanim
Adrian Păunescu

Și ce-ar fi dacă
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi cu toții
Deodată,
Și medici,și pacienți,
Și părinți ,și copii ?

Ce-ar fi , ce-ar fi ,
Dacă ,brusc,
Ne-am îmbolnăvi,
Dacă n-ar avea
Cine pe cine să mai trateze,
Cine cui să-i mai scoată
Bandaje și paranteze ?

Ce-ar fi dacă,
În urma dreptului legitim
De a ne îmbolnăvi,
Chiar ne-am trezi
Că ne îmbolnăvim
Și n-avem cui ne adresa,
N-avem pe cine chema ?

Ce-ar fi dacă
Într-o zi blestemată
Ne-am îmbolnăvi
Cu toții
Deodată